Perfecționismul a fost a doua mea natură, mare parte a vieții. Târziu am învățat că e bine și cum să renunț la el. Din călătoria acesta a rezultat cartea de poeme Imperfect, scrisă și publicată în pandemie. Mai jos găsești textul care apare pe coperta 2.

Poate nu ai știut să-i spui Poezie. Dar ai găsit-o peste tot. În zambetul pictural al unui om întâlnit, poate, o singură dată. În focul care ți-a născut ultima idee. În melanjul de culori pe care l-ai compus pentru ultima ta creație. În supliciul deciziei pe care ai fost convins că o iei rațional. În felul profund masculin în care te-ai convins că, nu-i așa, tu nu ești vulnerabil. În viteza cu care te-ai topit cand ai aflat că vei fi tată ori mamă. În pietrele printre care se irosește apa mării. Ori în multitudinea de pietre seducător șlefuite dintr-un oraș precum Roma. Sau în orașul-piatră numit Petra. În ochii duri ai tatălui tău care părea inaccesibil. În lupta cu orice, luptă pe care ai urât-o instinctiv, însă nu ai știut să treci dincolo de ea. În cele 1000 de zâmbete ale ei care te transformau pe loc în copil. În privirea neschimbată a mamei , în renunțări, în regăsiri, în amurguri care te luau pe nepregătite. În tine însuți.

Poezia nu există numai în cuvinte. Cuvintele sunt doar o ramă imperfectă pentru frumosul pe care îl încadrează. Poezia e teritoriul de la intersecția dintre simțire, cuvinte, imagini și sunete. Tot ceea ce nu poate fi exprimat dar e definit.